Top
omar massa

Omar Massa și incursiunea în lumea portativelor zburătoare

Îmi place să cred că sunt una dintre persoanele cele mai norocoase de pe planetă. În primul rând pentru că sunt sănătoasă şi am nişte prieteni incredibili, în al doilea rând pentru că mi se întâmplă frecvent să am parte de surprize din partea prietenelor mele, care mă inspiră să scriu, să mă gândesc la viitor. În topul surprizelor de anul acesta acesta sunt două cadouri faine care m-au făcut să cred că raiul este pe pământ şi prin intermediul cărora am experimentat euforia. Primul este o dioramă primită cadou de la prietena mea, Raluca şi despre care deja am scris şi al doilea este un bilet primit de la Cristina, la un concert Omar Massa la Sala Radio.

 

Continuă să citești după ce dai play:

 

Mă sună şi îmi spune doar atât: “vrei să mergi la un concert cu mine?”. Evident că am răspuns cu tot sufletul, DA. Ulterior îmi spune că vom merge la Sala Radio, unde nu am fost până acum, spre ruşinea mea, iar ideea de fugi de la birou, de a ne îmbrăca elegant şi de a respira frumuseţea notelor muzicale, ei bine, a declanşat o veritabilă paradă a modei în casă și poze făcute în oglindă

 

Abia aşteptam să vină ziua concertului. Avem emoţii şi bucuria era înzecită pentru că mergeam împreună, aşa cum am mers şi în alte colţuri ale Bucureştiului, descoperindu-ne prietenia şi învăţând despre noi.

 

14699691_1312151188798000_1730012222_o

Concertul începea la ora 7, iar invitaţiile ne aşteptau la intrare. Am coborât din metrou la Piaţa Romană şi grăbite, am decis să mergem pe jos. Nu mare ne-a fost mirarea când am văzut străzile scăldate în ultimele raze de soare, iar cerul rozaliu ne-a făcut să ne oprim să îl pozăm. Şi Bucureştiul se schimba în faţa ochilor, în vreme ce soarele apunea şi minutele se scurgeau. Am trecut de la agitaţia bulevardului, la străduţe întortocheate, case care ne trimiteau în trecutul burghez al oraşului, restaurante ascunse, clădiri impunătoare, până şi ANAF-ul părea că se încadrează foarte bine în acest peisaj, că un reminder, că oriunde am fi nu scăpăm de taxe.

 

Cum frigul deja începea să îşi facă simţită prezenţa, am ajuns zgribulite dar fericite la Sala Radio. Impunătoare, măreaţă şi plină ochi de amintiri şi portative.
kalapod.ro
Când am intrat, îmi imaginam cum notele muzicale dansează în spaţiul liber, vedeam stafiile partiturilor uitate şi cele ale partiturilor ce vor fi cântate. Invitaţiile ne aşteptau cuminţi la intrare, iar noi, că nişte şcolăriţe, râdeam înfundat pentru că ştiam că va fi o experienţă frumoasă pentru amândouă, o noutate pentru amândouă, un moment care va rămâne pentru totdeauna al nostru.

 

Cristina şi-a lăsat haina la garderobă şi am pornit spre sală. Sala care ne-a tăiat respiraţia. Plină cu oameni care ne-au făcut să ne simţim într-un loc uitat de timp. Eleganţa celor din jurul nostru, instrumentele deja plasate pe scenă, orga maiestuoasă, microfoanele delicate ce atârnau, toate se jucau în lumină.

 

Este irelevant faptul că am stat undeva pe mijlocul sălii şi că sunetele ne-au topit orice sentimente existente, dând naştere unora de bucurie pură, de copil.

 

omar massa

 

La ce am participat? La un moment intim care a durat o oră şi ceva, un eveniment de deschidere al Stagiunii 2016-2017 a Orchestrei de Camera Radio. Dirijorul Gian Luigi Zampieri, un Italian plin de energie m-a captivat pentru că avea un mod deosebit de comunicare non verbală cu orchestra, i se citea în privire dorinţa, dedicarea, gesturile ample îi completau voinţa, era ca un titan care ne demonstra că nimic pe lumea asta nu funcţionează când eşti singur, că avem nevoie să lucrăm împreună că să putem ajunge la rezultatul dorit. M-a purtat pe valurile asocierii cu momentele de la serviciu, în care ne dorim un dirijor capabil să orchestreze cel mai bine acţiunile noastre, pe alocuri să fie în vervă şi să alterneze cu momente dulci, în care o harpă să ne amintească de faptul că este în regulă să nu alergăm tot timpul, să respirăm şi să ne odihnim, înainte de a o lua de la capăt. Prin muzica barocă, readusă în prim plan, el, dirijorul, împărţea cu noi ceea ce unii numesc ambrozie.
Kurtmann

 

Ne-am lăsat purtate, pline de admiraţie. Am analizat reacţiile din sală, felul în care oamenii trăiau muzica, în felul lor particular şi frumos. Am analizat reacţiile celor din orchestră când primeau ovațiile publicului şi mi-am dat seama că răspundem la fericire cu fericire.

 

omar massa

 

A intrat pe scenă Omar Massa, o prezenţă mai mult decât exotică, simplă şi în acelaşi timp plină de forţă. A cântat la bandoneon, un strămoş al acordeonului, un instrument care te poartă spre lumea ritmurilor argentiniene, de tango, un interpret care a reuşit să transforme piese ale lui Astor Piazzolla, în emoţii puternice. Sunt un om simplu, dar lacrimile mele au fost reale. Fiorii care m-au trecut, sunt cât se poate de veritabili.

 

A fost un concert inedit, un concert în care am fost atât de captivată, încât am crezut că sunt singura persoană din sală. Iar la sfârşit, Omar copleşit de aplauzele primite, a decis să ne mai cânte o piesă, singur, arătându-ne încă o dată cât de puternică este relaţia lui cu bandeneonul.

 

omar massa

Şi cum surprizele nu s-au terminat, bucuria mea de copil s-a accentuat în momentul în care, am ajuns în culisele scenei, pentru că unul din motivele prezenţei noastre acolo, a fost să o susţinem pe Teo, care a cântat în acea seară pe scenă. Teo, o femeie pe care nu o cunoşteam, dar căreia îi sunt atât de recunoscătoare că a făcut posibilă explorarea mea din acea seară.

 

Ochii mei cred că vorbeau singuri, pentru că mi se citea pe faţă încântarea şi fericirea. Am atins pianul la care s-a cântat în acea seară, am văzut partiturile, iar în spatele scenei am văzut cum instrumentele sunt puse în carcase speciale, cum fiecare carcasă are numele muzicianului inscripţionat pe ea, cum un lăcăţel ţine de pază, iar cutiile de violoncel, păreau sarcofage de vampiri.

 

omar massa

L-am cunoscut pe Omar Massa. Am văzut cu câtă grijă îşi împacheta bandeneonul, cât de simplu şi modest ni s-a adresat şi nu îmi venea să cred ochilor, că sunt acolo, într-o altă lume.

 

Am încheiat seară la un pahar de vorbă împreună cu câţiva membrii ai orchestrei şi cu Teo.

 

Mulţumesc ,Teo şi Cristina! Voi reveni cu siguranţă în lumea portativelor zburătoare!
StarShinerS

Share This:

Alexandra Dinu
No Comments

Post a Comment