Top

“Nu pot să nu mă întreb: te prefaci?”

Nici nu ştiu cum să încep să povestesc. Sincer. Este foarte dificil să pun punctul pe I şi să spun lucrurilor pe nume. În primul rând pentru că nu îmi dau seama cum ele se materializează în viaţa mea în momentul de faţă.

Mă aşez în faţa ta pe scaunul din bucătărie şi te privesc intens. Nu îmi pot stăpâni zâmbetul din colţul gurii şi nici nu îmi doresc să fac asta. Ar distruge momentul. Îmi place cum te învârti şi cu câtă rapiditate găteşti, mă fascinează faptul că te opreşti din când în când să mă priveşti sau să îmi furi un sărut. Şi pe măsură ce mâncarea se apropie de forma finală, nu pot să nu mă întreb: te prefaci?

 

 

arms-beauty-caffe-cup-of-tea-Favim.com-2181019

 

Mă ridic şi încep să spăl vasele deja murdare, cu grijă, cu dragoste, cu frică să nu îţi deranjez orânduirea deja stabilită. Încep să îmi conturez în minte realitatea. Sunt cea mai dezordonată persoană pe care o cunosc. Am trecut dintr-o extremă în alta, pentru că prefer să mă bucur de momente faine cu oameni dragi decât să investesc timp în aranjarea hainelor, program de spălat, curăţenie. Le fac. De nevoie. Când am chef, pe repede înainte şi fără prea mult spor. Şi mi se pare un act intim curăţenia. Probabil din cauza faptului că la mine în familie, participam cu toţii la această activitate şi parcă ne unea.

 

Şi tu eşti atât de… atât de înrădăcinat în realitatea asta încât simt că ne despart un milion de ani lumină. Ne desparte până şi stilul de viaţă. Ne desparte trecutul fiecăruia. Şi totuşi de fiecare dată când mă atingi, tot ce îmi doresc e să te iubesc. Cu tot corpul, cu toată inima. Sunt suficient de credulă să îmi imaginez că acest lucru este posibil şi suficient de realistă să mă ciupesc singură şi să mă trezesc din visare.

Realitatea pe care eu o percep este că avem atât de multă afecţiune de oferit şi am trecut prin atât de multe experienţe încât ne este teamă să o mai oferim la întâmplare. Iar o întâmplare ne-a adus pe noi doi împreună, aşa am ajuns să cinăm împreună. Aşa că aştept cuminte în faţa ta, să îmi pui mâncarea în farfurie şi să îmi povesteşti cum ţi-a fost ziua, chiar dacă este un subiect banal. Cât de mult îmi plac lucrurile astea banale! Parcă ne colorează existenţa, ne aduc mai aproape. Să mă mint în continuare? Da. Este prea frumos momentul. Şi câtă grijă ai când împărţi mâncarea cu mine şi cât de flatant este faptul că nu ai mai gătit pentru nimeni de câţiva ani şi tocmai acum, o faci pentru mine. Te-aş fi sărutat în momentul acela. Ţi-aş fi luat cuvintele şi le-aş fi lipit de sufletul meu, astfel încât să rămână tatuate şi nu aş fi uitat niciodată că ACELA a fost momentul când lumea mea s-a întrepătruns cu lumea ta.

 

tumblr_inline_o2r8rlzCKI1szy4qe_540

 

 

Ce prostie din partea mea! Este ironic faptul că număr zilele între întâlnirile noastre, ca un copil ce aşteaptă vacanţa de vară. Mă fură gândurile în timpul zilei. Îmi imaginez că dacă îmi păstrez calmul şi gestionez totul cu detaşare, cumva, cândva, îţi vei dori mai mult. Este crud. Este crud felul în care ne trăim vieţile, când chemarea nu este suficientă şi când crezi că vei găsi ceva mai bun. Ochii de îndrăgostiţi nu ajută pe nimeni, pentru că mai târziu sau mai devreme descoperi şi partea mai puţin bună a personalităţii omului pe care ai decis să îl iubeşti.

Aş alerga până la tine. La orice oră. Te-aş îmbrăţişa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum şi m-aş culca lângă tine, să îţi mângâi faţa în timp ce dormi. Dar prefer să mănânc acum şi să îţi mulţumesc pentru o cină minunată. Prefer să mă ascund în spatele unui zid pe care amândoi l-am lăsat să fie zidit, pentru a ne fi mai uşor. Uşor după ce? Uşor după orice va avea să vină.

Masa a fost delicioasă, iubitule! Ce am zis? Iubitule? Da. Cam asta cred că eşti.

 

 

tumblr_mp43jndMVP1qchjmfo1_1280

 

 

Ştiu, nu este bine să defineşti lucrurile. Dar ce frumos ne curge existenţa preţ de câteva ore. Mă simt ca Dunărea într-o zi de vară, când se varsă în Marea Neagră. Porţile de Fier sunt mistuite când sunt cu tine, cursul este lin, totul înfloreşte în jur, senzaţia de saţietate sufletească nu am mai trăit-o până acum cu nimeni cum o trăiesc cu tine. Iar Delta Dunării este sanctuarul nostru, în care gândurile şi atingerile zburdă libere, că nişte păsări călătoare ce au dat de oaza lor.

Să ne fie de bine!

Acum îţi aprinzi ţigara tacticos. Simt cum timpul s-a oprit iar acum am cea mai frumoasă amintire cu tine. Aş vrea să pot şti cu certitudine că vor mai exista astfel de momente, dar văd destul de clar viitorul. Aşa că îmi aprind şi eu o ţigară. Să ard gândurile. Gândurile mele, gândurile tale. Să rămână doar spaţiul dintre noi şi momentul să dăinuiască un milion de ani.

Ce frumos, mă săruţi din nou! Iar picioarele îmi tremură necontrolat, pentru că deja îţi văd şi părţile mai puţin bune şi până şi pe ele le iubesc.

 

#eroinaletters

 

Share This:

Alexandra Dinu
No Comments

Post a Comment