Top

“M-am băgat cu bocancii în viaţa unei persoane, doar ca să i-o dau peste cap şi să fac dezastru în sufletul lui.”

Am încercat să-l urăsc, să-l transform în închipuirile mele în cel mai mare nenorocit în viață, să-mi repet obsesiv că nu m-a meritat, că nu a știut să mă aprecieze, să-i atribui cele mai hidoase fețe pe care un om le poate avea. Apoi am încercat să-mi reprim toate aceste sentimente, numai că de fiecare dată când mă detensionam, dădeau năvală peste mine, și mă amețeau, și-mi strângeau stomacul, și inima mi-o făceau să bată în gât. Nu funcționa strategia mea în mod cert.
Am mai început să dau timpul înapoi în mintea mea și să retrăiesc aceleași și aceleași momente, de fiecare dată cu alt final, cel fericit. Suferință inutilă și neproductivă. Pasul următor ar fi fost cada și lama.

 

M-am mobilizat și am încercat să-l recuceresc, să fiu sinceră, să implor încă o șansă… Şansa să-l iubesc așa cum ar fi avut nevoie, cum mi-am dorit întotdeauna să o fac, dacă nu primau nevoile mele egoiste și alinturile. Dar încă nu știu cum aș putea să-i explic unui om cu inima zdrobită, cu așteptările înșelate, cu visele călcate în picioare și cu încrederea nimicită că îmi pare rău, că am făcut greșeala vieții mele, că singură nu pot funcționa, că zâmbetul o să-mi rămână veșnic ciobit și că am pierdut iubirea vieții mele din cel mai pur și cretin “taking for granted”…

 

Nu cred că există încă alăturarea de cuvinte care să exprime durerea și neputința pe care o simte un om într-un moment ca ăsta. Moment în care realizează că a avut tot ce și-a putut dori vreodată, plus detaliile care-ți sucesc mințile ireversibil, că erau cei mai fericiți împreună, că “eu” nu valorează absolut nimic fără un “noi” a cărei parte să fie, că nu s-au avut decât unul pe altul, că s-au iubit în cel mai sincer și stupid mod cu putință.

 

Mi-aș scoate ochii, să nu mai picure apa amară a disperării, mi-aș dezlipi toată pielea de pe corp să nu mai poarte urmele săruturilor și mângâierilor lui, aș renunța la nas să nu mai simt mirosul ce mă adormea în fiecare seară fericită în brațele lui, inima aș da-o cuiva care să o merite, pentru că pe mine mă detestă și se zbate de fiecare dată când îl simte aproape, vrea să-mi spargă pieptul și să se întoarcă la cea lângă care era atât de liniștită… Nici măcar picioarele nu mă mai ajută, ori de câte ori vreau să o iau la fugă, să mă ascund și să mă scald în propriile regrete, se înmoaie și vor să mă pună la pământ, să rămân acolo, să văd ce-am făcut, să privesc cu atenție ochii în care am pus atâtea lacrimi nemeritate.

 

Nu mai pot… Nu mai pot decât să-i respect decizia, să mă încolăcesc când îmi amintesc că nu orice poate fi reparat, că sufletele oamenilor nu pot fi curățate de murdăria cu care arunci în ele, că rănile provocate ego-ului nu pot fi cusute, că ai o singură șansă pe care dacă nu o prețuiești îi este pasată altcuiva.

 

Singurul lucru demn acum mi se pare să-l respect, să fiu așa cum nu mi-am dorit, departe de el, să-i dau dreptul la fericire, la vindecarea rănilor, la decența pe care o merită.

 

Las în urmă un om de care am fost îndrăgostită nebunește din prima până în ultima clipă, dar în fața căruia n-am fost în stare să o arăt. La cuvinte ne pricepem cu toții… De-aia i-o și spuneam în toate formele și pe toate vocile Pământului. Dar nu asta își dorea, nu asta îi trebuia. Avea nevoie să o simtă și el, ca și mine în fiecare atingere, în fiecare privire, în fiecare strângere în brațe sau ținut de mână. Am să continui să-i urlu în mintea mea cât de rău îmi pare, cât de mult l-am iubit și cât de întreagă mă simțeam lângă el. Dar atât! Merită mult mai mult decât tortura asta. M-am băgat cu bocancii în viaţa unei persoane, doar ca să i-o dau peste cap şi să fac dezastru în sufletul lui. Îmi pare atât de rau… Dar după cum mi-a spus şi el de atâtea ori, nişte cuvinte, oricât de atent ar fi alese, n-au cum sa repare nişte răni atât de adânci…

 

 

#eroinaletters

Share This:

Eroina
No Comments

Post a Comment