Top

“Este bine să fii speriat, înseamnă că ai ceva de pierdut.”

Este bine să fii speriat, înseamnă că ai ceva de pierdut. Ciudat este faptul cum eu mă simt speriată în fiecare secundă şi sunt conştientă de acest sentiment. Aşa că am ceva de pierdut, nu ştiu încă ce, dar mi-e frică.

 

Mă străduiesc zilnic să îmi înving teama, dar simt cum devin o altă persoană şi nu mă recunosc. Teoretic sunt aceeaşi, practic sunt diferită.

 

Şi când ceva bun iese din toată nebunia asta, cel mai drăguţ lucru posibil, fug. Nu îmi asum responsabilitatea şi fug. De mine, de ce am făcut, de ce este în jurul meu. Şi se termină, aşa cum a început.

 

E că şi cum aş baga mâinile în foc ca într-o transă, şi, după 5 secunde, realizez şi mă ard dar deja e prea târziu, pentru că deja ard. Mă arunc în apă să sting durearea. Răul e deja făcut. Nu poţi explica ce se întâmplă cu simţurile tale şi cum de la foc treci prin aer că să ajungi în apă, de la panică, la siguranţa că faci un lucru bun pentru tine, şi ajungi apoi la uşurare. Uşurarea că a trecut, dar tu nu eşti complet.

 

Nu am curaj. Nu sunt o persoană curajoasă. Mă trezesc câteodată dimineaţa şi am impresia că azi e ziua când îmi voi învinge teama şi că nu contează nimic şi că pot… dar după 10 secunde îmi trece şi devin o laşă.

 

Şi am nevoie de un motiv că să pot rezista. Am nevoie de mult mai mult. Mai mult decât o viaţă împrăştiată, mai mult decât o dragoste fără speranţă, mai mult decât oboseală după o zi de lucru. Am nevoie de o certitudine, de un lucru de care să mă ţin, care să fie acolo mereu, să îmi consume nervii, să mă liniştească, să îmi ofere siguranţa că mâine va fi tot acolo. Am nevoie să pot ajuta pe alţii, să pot face mai mult decât să îmi plănuiesc viaţa.
Vreau să nu renunţ… şi asta mă sperie.
Mă sperie că am nevoie de ceva, că nu sunt completă. Și respir adânc, şi îmi spun că totul trece, dar parcă răul mai mult se apropie.

 

Sunt o optimistă falsă. Mint că sunt optimistă că să nu fiu lovită. Şi viaţa mea “perfectă”… Viaţa mea “perfectă”… Ei bine, mă depăşeşte.
Mă îndepărtez, promit să mă îndepărtez şi ajung din nou de unde am pornit. Mă simt ca un copil american gata de “trick or treat” dar care face asta în fiecare zi, pentru că la mine în fiecare zi e
Halloween-ul. Aşa că sunt un fel de cerşetoare de sentimente.

 

Concluzia este că mă străduiesc să mă schimb, să fac pasul care m-ar ajuta, dar mi-e frică! Poate pierd ceva…

 

#eroinaletters

Share This:

Alexandra Dinu
No Comments

Post a Comment