Este una din acele zile, când nu îţi vine să te ridici din pat, chiar dacă ai dormit mai mult decât suficient, când ţi-ai dori să ai nişte elfi magici care să îţi prepare cafeaua dimineaţa şi eventual să facă şi curăţenie după tine. Este una din acele zile când ştii că trebuie să te mobilizezi că să îţi rezolvi nişte probleme înainte de a începe munca şi când totul pare un calvar. Da, abia te ridici din pat şi priveşti dulapul cu haine ca pe un inamic, pentru că nu îţi place abslout nimic din el. Şi nicio haină nu te satisfice, pentru că te simţi inconfortabil cu orice ai pune pe tine. Părul nu se aşează sub nicio formă, ai greşit dunga de tuş şi te-ai murdărit, înjuri în sinea ta, începând să te demachiezi. Nu ai chef de pantofi cu toc, nici de sandale, poate doar de converşi. Vrei ca azi să fii invizibilă şi să treci neobservată pentru că astăzi e una din zilele alea când totul este cu fundul în sus. Şi nu ai chef nici de vorbă, nici să îi asculţi pe cei din jurul tău şi nu vrei să îţi îndrepţi spatele.

 

 

Foarte greu tragi o bluză pe tine şi nişte blugi şi arunci un ochi prin casă înainte să o părăseşti. Mergi ca un robot, pe traseul foarte bine cunoscut, picioarele parcă au viaţa lor şi nici nu reacţionezi la stimuli externi. Azi nu eşti tu. Azi a ieşit la suprafaţă eul care este total antisocial, plicitisit de tot ce este în jur.

Ajungi la metrou. Iei metroul în direcţia opusă. Cobori la prima staţie şi iei un autobuz. Ticsit de bătrâni. La 9 dimineaţa au deja sacoşele pline de cumpărături de la piaţă, abia merg. Simţi un miros al singurătăţii, al abandonului, al anilor grei care s-au impregnat, iar căldura nu face decât să îţi adâncească sentimentele. Simţi cum te sufoci într-o mare de bătrâni şi începi să te simţi ca ei: împovărată. Inima bate din ce în ce mai repede, te trec toate transpiraţiile şi simţi că nu poţi respira. Cobori mai repede, doar pentru că preferi să nu fie nimeni în perimetrul tău, să scapi de greutatea vieţilor trăite care merg cu autobuzul şi nu mai zâmbesc de ceva vreme.

 

 

Îţi rezolvi cu chiu cu vai problema şi porneşti spre birou, mai ceva ca o trotinetă pe gheaţă, gândidu-te ce naiba s-a întâmplat astăzi cu toate astrele minunate? Cum de nu mai sunt aliniate şi cum de îţi vine să strângi pe cineva de gât. La birou, aceeaşi apatie caracteristică corporatiştilor care vor să evadeze şi care văd în faţa ochilor doar concediul ce se apropie. Sunt ca o bubă care coace şi la un moment dat va exploda. Lumea s-a săturat. De tot.

 

 

Tu te-ai săturat de lume şi eşti ca un balon. Azi faci lucrurile pentru că trebuie, nu pentru că îţi doreşti să le faci. Azi nu îţi pasă şi eşti dezinteresat. Azi nici măcar nu mai contează, pentru că se apropie de sfârşit, un sfârşit aşa cum îl anticipai, solemn prin natura lui, idiot de simplu, pervertit de percepţia experimentată azi: zaci în canapea şi te întrebi “ce dracului am făcut azi?”.

 

#eroinaletters